Simeon Ivanovici Antonov s-a născut în 1866 într-o familie modestă de țărani ruși. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credință, blândețe și de multă înțelepciune, i-a fost primul model în viața sa lăuntrică. Încă de mic copil, de la vârsta de patru ani, Simeon și-a pus în gând ca atunci „când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul”. Auzind mai apoi de viața sfântă și de minunile săvârșite de Ioan Zăvorâtul (sfânt rus contemporan cu Sfântul Siluan, care se afla nu departe de el), tânărul Simeon și-a dat seama că „dacă există sfinți, înseamnă că Dumnezeu e cu noi și n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc.”
La vârsta de 19 ani, Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o transformare interioară și atracția pentru viața monahală. Tatăl său este însă categoric, trimițându-l să facă mai întâi serviciul militar. Această stare excepțională a durat trei luni, după care l-a părăsit. Tânărul Simeon, viguros și chipeș, a început să ducă o viață asemenea celorlalți tineri de vârsta lui: o viață departe de sfințenia insuflării dumnezeiești care îl cercetase. Dotat cu o fire robustă și cu o excepțională forță fizică, a trecut prin multe ispite ale tinereții: într-o zi a lovit un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia a rămas în viață.
În vâltoarea acestei vieți de păcat, prima chemare la viața monahală a început să se stingă. Într-o zi, însă, a fost trezit dintr-un coșmar de glasul blând al Maicii Domnului, care a înrâurat sufletul său tulburat. Până la sfârșitul vieții, Cuviosul Siluan i-a mulțumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa. Această a doua chemare, petrecută cu puțin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotărâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simțit o adâncă rușine pentru trecutul său și a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa față de tot ce vedea în această viață s-a schimbat radical.
Şi-a executat serviciul militar la Sankt Petersburg, fiind foarte prețuit de camarazi, dar gândul său era mereu la pocăință, la Sfântul Munte Athos, unde trimitea uneori chiar și bani. În timpul serviciului militar, sfaturile sale au salvat de la destrămare tânăra familie a unui soldat căzut în ispită. Puțin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronștadt, dar negăsindu-l, i-a lăsat o scrisoare.
Întors mai apoi acasă, cu puterea rugăciunii Sfântului Părinte, s-a îmbarcat în scurt timp pentru o nouă perioadă a vieții sale: Muntele Athos, „Grădina Maicii Domnului”. În vârstă de 26 de ani, a intrat în obștea mănăstirii rusești a Sfântului Mucenic Pantelimon, numită și Russikon.
Introdus în tradiția athonită – rugăciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire și cuminecare, citirea, munca și ascultarea, fratele Simeon s-a împărtășit din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, a dobândit – ca un dar neprețuit – rugăciunea inimii, ce țâșnea de la sine, fără încetare. Lipsit de experiență, tânărul frate a căzut mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice. După șase luni de sfâșieri lăuntrice, într-o după-amiază, șezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preț de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu – fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad.
Pradă aceleiași spaime și întristări, a mers la vecernie în Paraclisul Sfântului Ilie. Abia ce a șoptit „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” și în dreapta ușilor împărătești, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii i-a provocat o stare de epuizare aproape de moarte. Cuviosul Siluan face parte dintre acei rari sfinți care au primit încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârșită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii și al pierderii harului sfâșie sufletul („nu puteți înțelege durerea mea”, spunea Sfântul Siluan).
Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon a trăit o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sărbătoare, același har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puțină intensitate, după care treptat lucrarea sa simțită a început să slăbească; pacea și bucuria lăsau loc unei chinuitoare neliniști și temeri de a pierde harul. A urmat o lungă perioadă, de 15 ani, de alternări continue între vizite ale harului și părăsiri dublate de intense atacuri demonice.
După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoșătoare noapte de luptă duhovnicească împotriva demonilor, Siluan a căzut din nou în ghearele unei deznădejdi vecine cu moartea și necredința. Descurajat, cu inima îndurerată, s-a rugat fierbinte. Și atunci a auzit glasul Domnului: „Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor”. „Doamne, zice atunci Siluan, învață-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit”. Și din nou, în inima sa a primit acest răspuns de la Dumnezeu: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui.” Începând din acel moment sufletul său a înțeles că locul de bătălie împotriva răului se găsește în inima noastră, că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie. De acum înainte Siluan și-a concentrat toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: a biruit orice suferință pământească, aruncându-se într-o suferință încă și mai mare, osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său, a stat în chip înțelept pe marginea adâncului și nu a deznădăjduit.
Timp de încă 15 ani, Siluan a urmat calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu l-a mai părăsit. În această stare, Cuviosul Siluan a început să înțeleagă, în profunzimea lor, marile taine ale vieții duhovnicești. Puțin câte puțin, în rugăciunea sa, întinsă la extrem și însoțită de lacrimi din belșug, a început să predomine compătimirea pentru cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu. Duhul Sfânt i-a îngăduit să trăiască aievea iubirea pentru „întreg Adamul” – iubirea lui Hristos pentru toată omenirea.
Aceeași iubire îl îndeamnă pe Siluan să-și aștearnă în scris experiența interioară, extraordinara sa viață duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confrații săi monahi. În această perioadă a vieții sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, ucenicul său, cel care avea să publice însemnările sale.
Sfârșitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniștit și smerit ca întreaga sa viață de călugăr. După o scurtă suferință, de opt zile, perfect lucid, senin și cufundat în rugăciune, s-a stins ușor, între orele 1 și 2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta utrenia.
