Luna iulie, ziua a 11-a, pomenirea Cuviosului și de-Dumnezeu-purtătorului Părintelui nostru Sofronie Athonitul, Ctitorul Sfintei Mănăstiri Stavropighiale a Cinstitului, Slăvitului Proroc, Înaintemergător și Botezător Ioan, din Essex, Anglia, unde a și adormit cu cuvioșie în Domnul în anul 1993.
De-Dumnezeu-cugetătorul și purtătorul Părintele nostru Sofronie s-a născut în anul 1897 în Moscova din Rusia cea născătoare de sfinți, unde și-a petrecut și primii ani ai tinereții. Ca vlăstar al unei familii evlavioase, a fost crescut întru învățătura și certarea Domnului și s-a învrednicit încă dintru pruncească vârstă de vederea Luminii nezidite. A studiat la Școala Superioară de Arte Frumoase din Moscova, mutându-se apoi la Paris, unde s-a îndeletnicit cu meșteșugul picturii.
Nemulțumindu-se cu o învățătură creștină lipsită de adâncimile credinței, ca tânăr a căutat cu multă dorire cunoașterea Ființei absolute în misticismul religiilor orientale. Însă, cum n-a aflat odihnă în amăgirea acestora, a ajuns să descopere minunata lege evanghelică a dragostei, care este împărtășirea cu Dumnezeul personal al creștinilor. Pe Acesta L-a și cunoscut în Duhul Sfânt prin cuvântul biblic al descoperirii din Sinai: „Eu sunt Ce Ce sunt”.
Pocăindu-se cu amar pentru această înșelare a tinereții sale și purtând înlăuntrul său Harul pomenirii morții, a primit iarăși de la Dumnezeu darul vederii dumnezeieștii Lumini nezidite. S-a dăruit atunci unei rugăciuni nețărmurite de pocăință, sfărâmându-se pe sine și stând înaintea Domnului după cuvântul apostolesc: „A adus, cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru evlavia Sa” (Evrei 5:7). Ajungând la al douăzeci și nouălea an al vieții sale și împlinind cuvântul Apostolului: „ (Îndreptarea) o urmăresc ca doar o voi prinde” (Filipeni 3:12), a părăsit cele lumești și s-a îndreptat către vestitul Munte al Athosului, unde a luat asupră-și jugul monahicesc în Mănăstirea Marelui Mucenic și Tămăduitor Pantelimon.
În această Mănăstire atotmilostivul Dumnezeu i-a dăruit un credincios povățuitor și înger păzitor, pe blândul și smeritul cu inima Siluan Athonitul, fierbinte mijlocitor către Dumnezeu pentru mântuirea tuturor oamenilor și propovăduitor al iubirii de vrăjmași. Fericitul Stareț a socotit întâlnirea cu Cuviosul Siluan drept cel mai mare dar dăruit lui de Dumnezeu. Fericitul Siluan i s-a făcut „martor viu”, încredințându-l prin duhul pocăinței, pe care îl purta întru sine, și i-a devenit dreptar al vieții celei desăvârșite. Astfel, sfințitul slujitor al lui Dumnezeu Sofronie a stat neclintit pe calea nevoințelor și a urmat Domnului, murind împreună cu El. Cu totul asemenea Aceluia făcându-se prin pătimiri, a și înviat împreună cu El, primind „atâta lumină, viață și înțelepciune”, cât numai de la Izvorul luminii și vieții omul poate primi.
După adormirea Starețului Siluan, cu blagoslovenia Mănăstirii sale de metanie, a plecat în pustia Athonului, pentru a trăi în neîncetată și nemângâiată pocăință, unde călăuzit fiind de Dumnezeu, a ajuns la limanul liniștit al nepătimirii Duhului.
Așa-numitul loc din Athos al „înfricoșătoarei Karuliii” l-a primit pe atletul lui Hristos și s-a „înfricoșat” de plângerea izvorâtă din întreaga lui ființă, ce străbătea căi ale durerii, petrecând în numeroase necazuri și răbdând asemenea lui Iov. În fierbințeala adâncii sale pocăințe a trăit în Har flăcările iadului și suspinând nu a încetat a grăi împreună cu Regele Proroc: „Cuprinsu-m-au durerile morţii … și viața mea de iad s-a apropiat” (Psalmi 17:5, 87:4). Binecuvântat de Dumnezeu, s-a învrednicit de suirea în muntele dumnezeieștii vederi, a slavei Luminii nezidite în Trupul îndumnezeit al Cuvântului, pentru care și în valea cea adâncă a smereniei s-a pogorât, semn dumnezeiesc pentru oamenii veacului celui de acum făcându-se, și dând, cu îngăduința lui Dumnezeu, tuturor dezlegare problemelor vieții.
Deși Starețul își dorise să-și sfârșească viața în Sfântul Munte al Athosului, pronia nebănuită a lui Dumnezeu l-a strămutat în Apus, unde trebuia să strălucească nu ca făclie, ci ca o stea preastrălucitoare, călăuzind la lumina dumnezeieștii cunoștințe mulțime de oameni deznădăjduiți, căutători de Dumnezeu.
Adăpostindu-se în insula Bretaniei, în Anglia de astăzi, a întemeiat cu adevărat „o nouă cetate, un nou foișor al Cincizecimii”, devenind ctitor și duhovnicesc Părinte al Sfintei Mănăstiri Stavropighiale a Cinstitului Înaintemergător, în care întru multe osteneli, numeroase pătimiri și negrăită sărăcie, s-a dăruit zidirii celei întru Hristos a sufletelor încredințate lui, precum și închinătorilor, care zi de zi se înmulțeau și alergau către el asemenea unui izvor pururea-rugător, călăuzitor făcându-se către cămara cea împodobită a Mirelui ceresc Hristos, în cuvinte și fapte, în pomenire și dragoste, în multe învățături și rugăciune neîncetată.
Jertfa nesângeroasă, adusă de Stareț întru o străpungere a inimii necunoscută până atunci, îi cutremura pe toți cei care luau parte la săvârșirea ei. Cu multă tărie sufletească și simțire adâncă, în chip îngeresc Dumnezeiasca Liturghie a săvârșit și astfel în dulceața vieții duhovnicești a sporit tot mai mult. Slujind Liturghia a adus Jertfă, deopotrivă, și pe sine dându-se ca ispășire pentru păcatele lumii.
Teologia sa adăpată de Har, prin care mult s-a slăvit, a țâșnit cu adevărat dintr-o inimă luminată, prin strălucirea Luminii nezidite; de aceea și scrierile sale răspândesc mireasmă și acrivie filocalică, ca unul ce s-a făcut dascăl, dreptar, vistierie de cunoștință, încredințare de Har și nădejde, dăruită prin Dumnezeiescul Har.
Având Harul deosebirii gândurilor, a împlinit cuvântul Sfântului Ioan Sinaitul, căci „lumina cu lumina ei și cele ce se află în alții în chip întunecos” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul 26, 1). Plin de dumnezeiasca înțelepciune, de multă dreaptă-socotință și adâncă dragoste către toți oamenii, s-a învrednicit și de Harul facerii de minuni și al înainte-vederii, fără de lenevire lucrând și întărind credința oamenilor în Dumnezeu. Smerit cugetător fiind, i s-a dăruit toată binecuvântarea darului dumnezeiesc. De-a lungul întregii sale vieți a suferit și de viermele multor boli a fost încercat până la adânci bătrâneți. Până la sfârșit, purtarea i-a fost plăcută și liniștită, viețuind întru înțelepciunea lui Dumnezeu.
Pentru aceasta aidoma unui stejar preaînalt fiind și ca un vas încărcat cu mulțime de virtuți dumnezeiești umplându-se, s-a mutat cu pace la Dumnezeu și Tatăl său, dându-și sufletul în dimineața zilei Domnului, în ziua a unsprezecea a lunii iulie, în anul 1993. Plin de zile și de Har, dinainte văzându-și ceasul sfârșitului, s-a învrednicit de o adormire cuvioasă. A lăsat moștenire Bisericii bogăția cea neprețuită a învățăturilor sale duhovnicești învistierite în cărțile sale. Îngropat în cripta-cimitir a Mănăstirii, nu încetează a dărui binefaceri prin semne și minuni celor ce se apropie de el cu credință și cheamă nerușinata sa mijlocire către Domnul.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi! Amin.
